Perspective ale imaginii digitale în era inteligenței artificiale

Metafora e crudă, dar potrivită: a genera imagini cu AI e ca și cum ai comanda un hamburger la McDrive și te-ai declara grand chef. Ai introdus promptul, ai ales varianta care-ți place din meniu și ai plătit. Unde e munca ta? Unde e sufletul, lupta cu materia, greșelile care devin revelații?În arta clasică – pictura în ulei pe pânză, fotografia analogă cu developare chimică și mărire manuală – autorul e incontestabil. Gestul fizic, deciziile luate în timp real, cunoașterea culorii, compoziției, luminii și a istoriei artei garantează o prezență umană autentică. Putem discuta despre obsesia artistului pentru condiția umană, despre durere, frumusețe sau alienare. Există un corp care a suferit, un ochi care a văzut, o mână care a greșit și a corectat.

Chiar și în imaginea digitală editată (Photoshop, InDesign) mai rămâne un om – fie el „trișor” cu filtre și template-uri. El alege, ajustează, iterează. Originalitatea poate fi discutabilă, dar prezența umană persistă. Cu AI-ul situația se schimbă radical. Unde e omul? În prompt? În cele câteva iterații până când imaginea „iese bine”? E suficient să scrii „o femeie melancolică în stilul lui Vermeer, lumină dramatică, simboluri ale efemerității” ca să te numești autor? Nu ai atins nimic, nu ai știut nimic despre pigmenți, nu ai simțit rezistența pânzei sau mirosul de terebentină. Nu cunoști regulile esteticii, dar pretinzi titlul de creator.

Problema se agravează când AI-ul e antrenat tot mai mult pe imagini generate anterior de AI. Rezultatul e un vin care n-a văzut niciodată strugurele – un simulacru diluat, un ecou al ecourilor. Calitatea medie scade, estetica se uniformizează, iar „stilul” devine predictibil. Arta se banalizează? Da, pentru că devine accesibilă instantaneu, fără sacrificiu, fără ani de studiu. Democratizarea sună frumos, dar riscă să transforme creația într-un fast-food vizual, unde cantitatea sugrumă calitatea și profunzimea.

Păreri pro și contra din lumea artei și dincolo de ea:Criticii sunt vehemenți. Mulți artiști văd în AI un „vampir” care se hrănește cu munca lor fără consimțământ sau compensație. Molly Crabapple vorbea despre „furt masiv”. Jason Allen, care a câștigat un concurs cu o imagine Midjourney în 2022, a stârnit furie generală – artiștii l-au acuzat de trișat. Biroul de Copyright SUA i-a refuzat protecție, argumentând lipsa autorului uman suficient.

Jerry Saltz, critic de artă premiat Pulitzer, găsește arta AI „plictisitoare și ternă”. Mulți susțin că absența luptei umane elimină esența artei: intenția profundă, greșeala fertilă, experiența trăită. Hideo Kojima respinge AI-ul în creația artistică, preferând „sufletul uman”. În România, voci precum Bogdan Munteanu sau Nicu Mihai subliniază că scurtăturile erodează meșteșugul și înșală publicul tânăr.

Apărătorii văd altceva. AI-ul e un tool ca oricare altul – pensula, camera, computerul lui David Hockney. Istoria artei e plină de tehnologii contestate inițial (fotografia, de exemplu). Unii compară promptul cu instrucțiunile conceptuale ale lui Jeff Koons sau Maurizio Cattelan către asistenți. Craig Boehman argumentează că intenția artistului contează, nu doar mâna fizică. „Oricine poate picta”, dar nu oricine face artă bună. AI-ul poate extinde imaginația, accelera iterațiile, democratiza creația.

Întrebarea centrală rămâne: ce definim prin „artă”? Procesul chinuitor sau impactul asupra privitorului? Dacă o imagine mișcă emoțional, contează drumul parcurs de mașinărie? Sau arta își pierde rostul când devine prea ușoară?Probabil răspunsul e hibrid. AI-ul nu va ucide arta, dar o va forța să se redefinească. Artiștii autentici vor continua să picteze, să sculpteze, să sufere pentru operă – tocmai pentru că gestul uman rămâne ireductibil. Cei care doar „comandă” hamburgeri vor umple feed-urile cu fast-art. Publicul, în timp, va învăța să distingă. Sau poate nu. Banalizarea e un risc real, dar și șansa unei noi forme de expresie.Arta adevărată a supraviețuit fotografiei, video-ului, instalațiilor. Va supraviețui și algoritmilor. Esența ei nu stă în pixel sau ulei, ci în căutarea umană nesfârșită. Atâta timp cât omul refuză să devină simplu consumator de prompturi, arta își păstrează rostul. Altfel, riscăm un muzeu plin de imagini perfecte, dar goale...